In orice condamnare exista multa invidie

Desi nu ma declar fana a lui Emil Cioran, trebuie sa recunosc ca aceasta afirmatie este…absolut geniala. Nu doar odata mi s-a intamplat sa intalnesc persoane care, poate din lipsa de ocupatie, isi mananca timpul “comentand” si aruncand informatii false si “nefundamentate” catre cei din jur. Orice fapt porneste de la ceva…

Subscriu acestei afirmatii care nu stiu cui ii apartine, insa in acelasi timp trebuie sa completez. Da orice fapt, afirmatie, comentariu sau “condamnare” (asa cum spune Cioran), pleaca de la ceva. Important insa este fundamentul/motivul de la care pleaca si, de cele mai multe ori, acesta este unul naiv, copilaresc si de neluat in seama. “De ce trebuie sa condamnam o persoana pentru aspecte lipsite de importanta?”. Pana acum nu am inteles asta, insa citind cateva carti dragute (asupra carora am sa revin si cu citate) am inteles ca invidia sta la baza acestora. “Criticul este un artist ratat!” Printre cele mai lejere si amuzante “joburi” care exista gasesc doua: “comentator”  si musafir. Eu una as prefera sa fiu musafir, asa as avea si ceva de castigat de pe urma meseriei alese.

Este deranjant sa ma uit in jurul meu si sa-mi dau seama ca frustrarile si complexele din trecut stau la baza unor “rautati” din prezent. Dar pana la urma asta e lumea in care traim. O lume care de cele mai multe ori uita ce inseamna sa fi om, sa ai un gram de demnitate in ceea ce faci sau spui.

O a doua şansă…

Mă gândeam într-o zi cum ar fi să puteam păstra (ca într-o fotografie) toate momentele frumoase din viaţa noastră şi cum am putea să le ştergem pe cele rele sau mai bine…cum am putea să mai trăim un moment, o amintire doar pentru a o schimba? Sigur, fotografiile/înregistrările sunt un mod de a păstra părticele din viaţă, dar nu şi cel mai potrivit. Mi s-a întâmplat de nenumărate ori să vreau să ma întorc într-un moment, fie pentru a retrăi un sentiment fie pentru a schimba ceva. Nu sunt multe lucruri pe care le-aş schimba dar sunt multe, foarte multe clipe pe care aş dori să le opresc şi, de undeva din afară să stau şi să privesc. Din păcate nu puteam opri, la propriu spus, timpul, dar îl putem păstra. “Dacă aş putea să întorc timpul te-aş fotografia în fiecare zi, aş păstra fiecare moment, astfel, la bătrâneţe aş avea toată viaţa în faţă”. Nu ştiu exact unde am citit fraza asta însă mi-a plăcut pentru că întradevăr, dacă aş putea, asta aş face şi eu. Ar fi bine să avem un “plan” dinainte să ne naştem, un plan făcut de noi cei ce vom fi la bătrâneţe şi astfel să decidem ce vom face cu viaţa noastră. Dacă după ce vom muri vom avea posibilitatea să mai trăim aceiaşi viaţă dar să schimbăm ceva, care ar fi piesa din puzzle pe care o veţi schimba? Cum aţi alege să arătaţi, ce carieră ar fi cea mai potrivită, ce culoare o să aveţi ochii, la bloc sau la vilă? Care ar fi alegerea ştiind că aveţi o singură şansă pentru a schimba ceva? Pe scurt, dacă am avea o a doua şansă…cum ar arăta viaţa pentru fiecare în parte?

Dacă stau şi mă gândesc nu ştiu cât de mult aş schimba din cei 20 de ani pe care îi am acum (cu siguranţă mi-aş lua un bichon şi nu un rottweiler…cunoscătorii ştiu despre ce vorbesc :)) ). Sunt puţine persoane pe care le-aş păstra în orice viaţă aş alege şi sunt multe pe care nu le-aş schimba, dar pe care aş învăţa să le înţeleg, să le cunosc mai bine. Din ceea ce sunt eu azi…să spunem că aş mai adăuga puţină sare, piper şi ceva mai mult tupeu…şi nu, nu m-am apucat de versuri, aşa a ieşit:)). Cu siguranţă aş schimba momentul în care am ratat şansa de a lucra cu o …importantă…televiziune şi aş mai adăuga şi ceva abilităţi culinare (aşa nu ar mai mânca iubitul meu cartofi prăjiţi în fiecare zi :)) ).

În orice caz să schimbi ceva din ce a fost, mai greu, ce putem face este să încercăm ca din fiecare zi pe care o trăim să învăţăm măcar un lucru nou şi mai ales să fim mai buni cu cei din jur. Ştiu că este un sport extrem, dar s-ar putea ca la un moment dat să vă placă! În concluzie…voi ce modificări veţi face dacă…?

Pentru a doua oară la ţară…

În week-end am fost, pentru a doua oară de când sunt, la ţară. Pentru că bunicii mei locuiesc în Bucureşti eu nu ştiu cum este să alergi desculţ pe uliţe, să mergi cu animalele la câmp, să le hrăneşti sau să spionezi „babele” care, în fiecare seară, se strâng la poartă să bârfească.

Pe scurt, nu ştiu cum este viaţa la ţară şi am pierdut bucuriile care mi le-ar fi adus.

Iubitul meu a copilărit la ţară, unde are şi acum nişte bunici tare simpatici. Aşa că în week-end am zis să le facem o vizită. A fost super drăguţ (excepţie face drumul, lung, obositor şi în unele părţi plin de gropi).

Am ajuns devreme, fapt care m-a încântat pentru că am avut timp să studiez doi căţei (unul dintre ei era mic, lung şi foooarte ciudatş lătra non-stop) să văd măgarul din dotare, să fug de cocoşi şi să gonesc curcile. Daaaaaaaar, ce mi-a plăcut cel mai mult a fost cu siguranţa iedul micuţ şi de un alb imaculat. Nu poate fi descris în cuvinte. Are o săptămână şi este divin. Alb imaculat, micuţ, zâmbăreţ, puţin speriat dar foarte, foarte simpatic.

După ce am plecat din ograda cu muuuulte animale cu personalitate, am ajuns la bunicii din partea tatalui, unde am găsit, pe lângă alte orătănii, trei pisoi. Suuuuuuuuuper simpatici.Cum deschideai uşa la bucătărie cum se strecurau cu talent şi aşteptau frumos sub masă ceva de mâncare. Pofticioşiiiii!!!!

Mă rog, a fost foarte drăguţ. Mi-au plăcut animalele (nu că ar fi ceva nou), m-am jucat cu toate (mai puţin cu măgarul care se uita ciudat la mine) şi am fost vrăjită de micuţul ied de doar o săptămână. Acum îi invidiez puţin pe cei care au stat când au fost mici la bunici la ţară…Acum ştiu ce am pierdut!