Teribila intrebare „cine anume sunt" traieste mereu in mine ca un corp in intregime nou, crescut in mine cu o piele si niste organe ce-mi sunt complet necunoscute. Rezolvarea ei este ceruta de o luciditate mai profunda si mai esentiala decat a creierului. Tot ce e capabil sa se agite in corpul meu, se agita, se zbate si se revolta mai puternic si mai elementar decat in viata cotidiana. Totul implora o solutie.
De cateva ori, regasesc odaia asa cum o cunosc, ca si cum as inchide si as deschide ochii; de fiecare data odaia e mai clara, - asa cum apare un peisagiu in luneta, din ce in ce mai bine organizat, pe masura ce, potrivind distantele, strabatem toate voalurile de imagini intermediare.
intr-un sfarsit ma recunosc pe mine insumi si regasesc odaia. E o senzatie de usoara betie. Odaia e extraordinar de condensata in materia ei, si eu implacabil revenit la suprafata lucrurilor: pe cat de adanc a fost valul de nelamurire, pe atat de inalta este culmea lui;niciodata si in nici o imprejurare nu mi se pare mai evident, decat in acele momente, cafiecare obiect trebuie sa ocupe locul pe care il ocupa si ca eu trebuie sa fiu cel care sunt.
Zbaterea mea in nesiguranta nu mai are atunci nici un nume; e un simplu regret ca n-am gasit nimic in adancul ei. Ma surprinde doar faptul ca, o lipsa totala de semnificatie a putut fi legata atat de profund de materia mea intima. Acum cand m-am regasit si caut sa-mi exprim senzatia ea imi apare cu totul impersonala: o simpla exagerare a identitatii mele crescuta ca un cancer din propria-i substanta.
Un picior al meduzei care s-a intins peste masura si a cautat exasperat prin valuri pana ce intr-un sfarsit a revenit sub gelatina ventuzei, in cateva clipe de neliniste, am parcurs astfel toate certitudinile si incertitudinile existentei mele, pentru a revenidefinitiv si dureros in solitudinea mea. E atunci o solitudine mai pura si mai patetica decat alta data. Senzatia de indepartare a lumii e mai clara si mai intima: o melancolie limpede suava, ca un vis de care ne reamintim in puterea noptii. Ea singura imi mai reaminteste ceva din misterul si farmecul putin trist al „crizelor"mele din copilarie.
Numai in aceasta disparitie subita a identitatii, regasesc caderile mele in spatiile blestemate de odinioara si numai in clipele de imediata luciditate ce urmeaza revenirii la suprafata, lumea imi apare in atmosfera acee neobisnuita de inutilitate si desuetudine, ce se forma in jurul meu cand halucinantele mele transe ispraveau sa ma doboare. Erau intotdeauna aceleasi locuri in strada, in casa sau in gradini care imi provocau „crizele".