Prima mea reactie? Am ras. Da, chiar am ras. Nu un ras din acela cu pofta, din suflet, un ras mai domol care a durat vreun sfert de ora pana sa-mi vin in fire si sa-i zic “ok” celui care astepta deja disperat in celalalt capat al telefonului. Bineinteles ca acel “ok” a fost zis doar pentru ca habar nu aveam ce sa spun, dar sincer, chiar mi s-a parut foarte interesant tot momentul. Nu am fost deloc nervoasa pe el pentru ce mi-a spus. In schimb, mi-am concentrat toata ura pe cea pe care am avut mai tarziu “placerea” sa o cunosc si, intr-o stare mai putin lucida, sa ii adresez niste vorbe nu prea demne de o domnisoara. Insa le-a meritat si pana in ziua de azi eu inca am o problema cu aceasta..femeie. Privind lucrurile obiectiv, chiar sunt mandra de el si acum - desi a trecut multa vreme de cand nu mai suntem impreuna - ca mi-a marturisit totul din proprie initiativa, pentru ca asta a simtit el ca este corect sa faca. Am apreciat mult acest lucru si inca il apreciez. De obicei eu sunt o persoana extrem de calma si se pare ca nici aceasta situatie nu a facut exceptie de la regula.
A fost amuzant faptul ca cea cu care ma inselase este acum o persoana depravata, a fost amuzant faptul ca i-a luat o jumatate de ora sa spuna cuvintele astea la telefon si faptul ca, in fine, m-a inselat pe mine. Am avut multe de invatat din aceasta intamplare si am realizat ca a fi inselata este una dintre limitele pe care eu clar le am in orice relatie de acum incolo.